Norocul nu a fost niciodata bun pentru mine!

Posted: Noiembrie 20, 2009 in Pe blog
Etichete:, , , , , , , ,

Era o zi splendida in insorita coasta de est al insulei Papuera. In aceea dimineata cei patru prieteni ai mei impreuna cu mine ce ne aflam in vacanta viselor noastre ne pregateam sa ne imbarcam la bordul croazierei noastre de lux „Acustica”.

Mersul lin al valurilor si soarele de un rosu aprins ne uimeau prin profunzimea sentimentelor impregnante. Sucul rece savurat in mijlocul oceanului nu putea fi egalat cu nimic, iar briza domoala ce ne ridica tandru ca intr-un tango perfect bretonul aruncandu-l in toate directile ne incanta. Eram uimiti ca ne aflam acolo mai ales ca nu eram niste „mahari ai societatii”ci doar niste norocosi ce au castigal premiul cel mare. Itineralul nostru era relativ simplu, am plecat din Papuera si aveam sa ajungem in Golful Corfic unde aveam sa simtim pe propria piele cum este sa inoti printre 2300 de specii de pesti si cam 5-6 rechini care d-au tarcoale in aceasta perioada a anului.

Croaziera noastra mergea perfect, insa in ocean lucruri se petrec cat ai clipi…O furtuna teribila s-a abatut asupra noastra, valurile odata calme acum sunt puternice si aspre lovindu-ne din toate partile. Echipajul ne-a spus cu regret ca barca i-a apa si ca v-a trebui sa o parasim cu o barca gonflabila…barca era de 5 noi eram 5 asa ca echipajul a ramas cu speranta ca va supravietui si va putea sa trimita ajutoare dupa noi…

Asa ca am pornit,  vremea din ce in ce mai rea ne devora orice speranta… eram extrem de speriati am mers in deriva zile intregi…intr-un sfarsit am ajuns pe o insula pustie, unde infometati si extrem de obositi am adormit pe plaja.

Cand ne-am trezit, furtuna se terminase, cerul din nou senin ne dadea prilejul sa exploram insula. Am inceput cu plaja apoi ne-am facut curaj si am intrat in densa populatie de arbori care stateau ca un zid in calea tuturor celor ce ar fi vrut sa-i strabata. Se vedea ca insula nu este locuita, defapt nici nu a fost locuita pana acum, cel putin nu de oameni…totul era asa pustiu si plin de de lini frante in varfuri si colturi ascutie ca o lance. Din fericire insula nu era imensa si am reusit sa o parcurgem cu pasul… am descoperit o oaza frumoasa cu apa proaspata si nuci de cocos cazute… am descoperit o mica pestera ce avea sa ne protejeze de vant si frig… ne-am luat putine provizii din barca si ne-am „cazat” in pestera. Macar acum aveam unde sa stam…

A doua zi treziti de sunetul valurilor ce se spargeau de sangele gigante ce aparau insula din toate partile, am inceput sa analizam posibilitatile. O barca de 6 persoane sa reziste unui uragan? Nu credeam asa ceva…ne-am resemnat, trebuia sa ne descurcam… Am inceput fiecare sa exploram insula… si am inceput sa fim din ce in ce mai uimiti, am gasit: bananieri, nuci de cocos, oaze, cascade mirifice si multe alte splendori ale naturii… era destul de hazliu, chiar incepuse sa ne placa!

In fiecare dimineata ne beam laptele de cocos si bananele proaspete tocmai din copac. Ne placea… Dar sa nu uitam, eram totusi naufragiati pe o insula pustie… Am folosit bete si am scis pe plaja prea cunoscutul S.O.S, poate poate… Oricum, ne descurcam destul de bine… hainele ni le coseam cu un ac improvizat din piatra iar ca material folosit ata dintr-un fel de pai destul de aspru si cam scarpina dar mai bun decat nimic…

Timpul trecea extrem de greu… nu aveam notiunea timpului desi ne facusem un calendar de piatra nu ajuta foarte mult si nu era nici pe departe exact… Dar asta e alta varianta nu aveam.

 

Au trecut aprope 3 ani de cand eram acolo… nu puteam fi recunoscuti, aveam barba groasa si aspra imi dezvoltasem toate gruperele musculare de aratam ca Vandam si pur si simplu ma simteam mai „bine”. Eram departe de cei dragi, de familie, de prieteni, ma gandeam cat noroc am crezut ca am avut si ce greseli am facut. Credeam ca nu imi voi mai vedea casa, lucrurile, camera, orasul, nimic… Sa mor alaturi de tovarasi pe o insula necunoscuta.

Intr-o dimineata m-am sculat usor inainte celorlati si am iesit la gura pesterii sa admir rasaritul, eram aprope de 4 ani pe insula si simteam ca sunt de 40. Mi-am adus aminte din nou de ceea ce odata numeam „acasa” simte-am ura in mine, ura pe care o tinusem atatia ani in mine. Vroiam sa imi revad prietena, sa joc fotbal pe gazonul din fata blocului meu, sa fiu din nou EU! Ceva s-a rupt in mine in aceea dimineata, mi-am spus ca trebuia sa plec, sa scap …sau sa mor incercand!

I-am sculat pe baieti si le-am spus urmatorele cuvinte: „Eu, m-am saturat! Construiesc o pluta si plec de aici, cine vine cu mine e bine venit cine nu doreste vreau sa le spun tare si raspicat ca a fost o onoare sa traiesc alaturi de el!”S-au uitat stamb la mine, apoi uni la altii…A urmat un moment de liniste. Cel mai mic dintre ei a spus: Eu vin! Apoi altul: Si eu sunt cu tine! Iar ultimii doi cei mai mari isi luara inima in gat si au spus ca sunt deacord. Asa ca am inceput sa construim ceea ce noi numeam: Titanicul din lemn. Asta pentru ca ne pleacea sa credem ca doar un IceBerg ne-ar putea distruge si 2. pentru ca altceva decat lemn nu aveam… Asa ca pentru urmatoare 3 saptamani am construit pluta si am strans provizii de drum… Totul decurgea conform planului … eram aproape gata de plecare, inca doua nuci de cocos umplute cu apa si eram gata. Ne-am propus ca dis de dimineata sa plecam.

Si am plecat. Marea pe care speram sa nu o mai vedem nicidoata ne impingea in larg… nu stiam unde sa ne indreptam … doar vasleam cu speranta ca vom gasi pe cieneva care avea sa ne ajute… Am mers zile intregi, timpul se scurgea greu, provizile erau din ce in ce mai putine, iar raul de mare isi facea efectul. Nu credeam ca v-om scapa, soarele acum aspru nu ne dadea pace nici cum ne-am inghesui sub frunzele imense luate special contra sa. Lesinam si ne trezeam, nu stiam daca ce vedem e real sau visam.

La un moment dat unul dintre prietenii mei s-a sculat in picioare cu ultimele puteri si a strigat in gura mare: „Aici!Vapor aici!” am ramas nemiscat stiam ca halucineaza…saracul de el imi spuneam, nu o sa reziste. Atunci cel mai mic s-a sculat din el si a inceput sa strige la fel ca primu: „Aici! Salvati-ne!” Oare toti aveam acelasi vis? Pentru ca si eu vedeam acelasi lucru, un vapor imens cu multi oameni pe munte ce ne faceau cu mana sa stam calmi. Ne-au urcat la bord, era real… fusesem salvati!

Dupa doua saptamani de recuperare prin odihna si tratamente am fost ca nou! M-am ridicat in picioare in fata geamului meu ce dadea chiar in terenul de sport si scoala. Eram aici iar mie nici nu imi venea sa cred! Inca aveam impresia ca sunt undeva pe barca noastra visand frumos. Dar era real! Ajunsem acasa…am luptat si am reusit!

Iar acum as vrea sa las cateva morale asupra acestei povestiri:

1. Oricat de greu ar fi de dobandit obiectivul tau, lupta pentru el!

2. Ramai lucid oricat de grava e situatie, un om speriat intr-o situatie de supravietuire este un om mort.

3.Norocul nu e mereu un lucru bun.

4.Nu incerca sa fi super erou impins de adrenalina. GANDESTE!

5. Singurul mod de a scapa cu viata dintr-o situatie grea, este sa incerci sa te salvezi. Pas cu pas vei fi mai aproape de civilizatie.


Anunțuri
Comentarii
  1. Tony spune:

    Uau, 4 ani e mult timp.Majoritatea oamenilor ar fi renuntat pana atunci la orice speranta…fain oricum, iar cele 5 morale sunt chiar utile si in viata de zi cu zi. Felicitari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s